RELAȚII ARMONIOASE

Cum am depășit un episod de "greu de școală"?

După vacanța de o săptămână de Paște, în pragul întoarcerii la școală, copila a plâns de s-au cutremurat pereții blocului de dorul vacanței și de greul reîntoarcerii la școală. Plus că nu era corect că ea nu a avut vacanță o lună precum alți copii, ci doar 2 săptămâni, cu pauză între. Așa că era prea mult. Se simțea copleșită și a răbufnit.

Bănuiesc că nu suntem singura familie căreia ni se întâmplă să dăm de greu, nu?

Că e vorba de școală, de teme, de activități extra-curiculare, de „hai, mai pune și țu mâna și citește”…lucruri care nu reprezintă mereu alegerea completă și firească a copilului vin cu greutate și cu opoziție.

Ok, și ce să facem cu asta?!

Iată strategiile pe care le-am aplicat eu, lucru cu mine și cu ea, ca să o susțin în acest greu.

1. SUSȚIN COPILUL CU EMPATIE

În primul rând, am stat cu plânsul. I-am oferit spațiu să se desfășoare. Fără multe cuvinte, fără explicații. Doar cât să înțeleg motivul. Apoi am lăsat jalea să curgă, să își dreneze tristețea, greul, senzația de prea mult.

Neuroștiința arată că în astfel de momente de tantrum, partea rațională a creierului se blochează și rămâne în joc numai sistemul limbic (amigdala), adică centrul emoțiilor. De aici vin semnalele de fight/flight (luptă sau fugi) pentru a asigura supraviețuirea. Neocortexul, cu ajutorul căruia ne explicăm ceea ce se întâmplă, analizăm și găsim soluții, este mai puțin dezvoltat la copii (se dezvoltă complet după 20 de ani), iar în astfel de situații de criză, este în pauză. Așa că orice explicație despre importanța școlii, hai că-ți place cu colegii, mi-ai spus că te pasionează orele de biologie, trebuie să mergi la școală ca să ai un viitor etc…se lovesc de un perete și cad în neant. Pentru că, în acest moment, s-a activat instinctul de supraviețuire de fugă (în cazul nostru) și întreaga energie a corpului este direcționată acolo.

Mai mult, când mă tot gândesc ce explicații să dau ca să rezolv situația, nu sunt acolo cu copilul, să-l ajut să-și trăiască și să-și conțină emoțiile acestea grele, care-l fac să se cocoșeze de plâns. Ci sunt în mintea mea, căutând explicații logice, de adult, de „cum adică să nu mergi la școală?!”.

Așa că, cel mai de folos lucru de făcut este să stau cu plânsul. Respir adânc, mă conectez cu copilul din fața mea, „cât de greu trebuie să-i fie, mititica!” și intru în compasiune. Și astfel o pot (con)ține.

Fie efectiv în brațe, dacă dorește, fie doar lângă ea,la nivelul ei (dacă e pe jos, stau pe jos), mai șoptind câte-o vorbă să mă știe acolo, mângându-i părul sau orice îmi permite să fac.

Momentul de plâns și de jale trece. Cu părintele conținător lângă. Cu empatie, cu intenție de conectare, de a vedea cum este lumea din papucii ei, în acest moment.

Apoi, după ce a trecut momentul și este liniștită, investighez și aflu de unde vine greul.

Din observațiile asupra fiicei mele, din discuțiile cu ea și apoi cu învățătoarea ei, greul îi vine și dintr-un ritm lent în care lucrează. Își pierde repede atenția, nu se știe pe unde zboară timpul și gândul, de nu apucă să exerseze mai multe la matematică. Și apoi vine alt subiect, rămânând cu cel de dinainte pe jumătate înțeles și integrat. De aici sentimentul de prea mult.

2. MĂ CONȚIN PE MINE CU EMPATIE

Apoi, mă uit la mine, oare mi-a fost ușor să conțin plânsul? Cum sunt cu treaba asta cu școala?

„Aoleu, cum se poate așa ceva, tocmai la fiica mea!”, mă panichez la un moment dat.

O iau ca pe un eșec personal! Ca și cum eu am greșit ca părinte. Uitându-mă în urmă…ia uite câte puteam să fac altfel, mai bine, mai repede, mai mult!

Dar stai, că parcă mai mult are de suferit copilul meu interior.

Mie, când eram mică, mi se permitea să greșesc? Să am eșecuri? Să-mi fie greu și să mă plâng despre asta? Nu prea! Nu prea îmi permiteam eu, de cele mai multe ori să am eșecuri, în special la școală. Asta însemna că mă ceartă acasă sau, și mai rău, că nu se mai vorbește cu mine. Ca să păstrez dragostea și atenția alor mei, am decis că nu am voie să dau greș.

Așa că, acum, cine dă greș? Fata mea de 9 ani sau copilul meu interior retrăiește momentele când nu a avut voie să eșueze? Indiferent ce înseamnă „a eșua” sau „a greși”.

Stau cu mine în auto-empatie. Mă țin, mă cuprind cu tot ce-mi vine în minte și-n inimă, scriu în jurnal despre cum mă simt. Despre ce nevoi am ca și părinte, dar, mai mult, ce nevoi nu are împlinite copilul meu interior, Oana de la vârsta școlară.

Este prea mult să mă țin de una singură.

Așa că apelez la sistemul meu de suport. Despre ce este un sistem de suport și beneficiile sale, am scris în articolul “Importanța creării unui sistem de suport”

Îmi activez plasa de exprimare în siguranță.

  • Vorbesc cu soțul meu, îmi descarc oful acolo, regretele și greul meu personal. Doar că el nu este aproape momentan, munca îl ține departe de noi de câteva luni.
  • Vorbesc cu partenera mea de empatie săptămânală despre copilul meu interior pe care l-am proiectat pe fetița mea de 9 ani. Îmi plâng și eu emoțiile și nevoile neîmplinite, știind că sunt primită și conținută în parteneriatul nostru empatic.
  • Vorbesc cu un prieten, aflu cum e și cu copilul lor, cum procedează ei. Nu mă mai simt singură în părințeala asta.
  • Vorbesc cu o prietenă învățătoare, ce pot face să-mi susțin copilul. Caut strategii de pus în practică, împreună cu copilul, nu pentru copil.

3. STRATEGII DE PUS ÎN PRACTICĂ

După ce am acordat atenția și energia mea zonei emoționale, atât ale mele cât și ale fiicei mele, mi se arată idei și posibile strategii, în mod firesc. Mi s-a deblocat creierul, l-am adus în coerență cu inima unde am lăsat loc pentru emoțiile grele.

» Îi e greu să își mențină atenția la școală mereu, nu înțelege de ce trebuie să meargă la școală și să lucreze atâta la subiecte care nu îi plac și i se par dificile.

Punem materiile dificile (în cazul nostru, matematica) în context. Sunt cărămizi care contribuie la construirea unei case trainice.

Își dorește să ajungă medic veterinar. Îi explic parcursul până acolo. Nu avea viziunea de ansamblu.

» Îi povestesc despre regula celor 10.000 de ore de muncă necesare ca să ajungi expert într-un domeniu. Ca să înțeleagă importanța concentrării atenției și muncii de la școală.

Am citit despre ea în Excepționalii lui Malcolm Gladwell, o carte care m-a impresionat. Folosesc exemple din carte pe care le știe și ea. I-am povestit despre Beatles care au cântat în cluburi în Hamburg timp de un 18 luni, câte 8 ore pe noapte, până să aibă primul lor succes. E un exemplu cu care poate relaționa, vine din muzică care îi place și pe care o știe de la orele de engleză de la școală, unde au ascultat Yellow submarine.

» Am stabilit împreună ca să-i reamintesc în fiecare dimineață să își pună atenția și energia la școală. Și să-mi povestească de cum i-a fost, când o iau. Întrebarea pe care i-o adresez cel mai des este „Cum a fost pentru tine să…?”, pentru a afla cum s-a simțit, cum i s-a părut. E o întrebare deschisă, am mai multe șanse de răspuns detaliat.

» Am discutat imediat cu învățătoarea ei despre cum se simte. M-a invitat să îi dau sugestii despre cum să adresăm situația, ca să lucreze mai eficient și să nu mai rămână în urmă. I-am propus lucruri concrete, mi-a spus și ea mie cum aș putea să susțin acasă. Ne ținem la curent. Suntem în echipă și dăm mesajul copilei că este susținută la nevoie.

» I-am propus să îi fiu antrenorul personal al creierului ei. În fiecare zi îi povestesc despre ceva interesant din lume, care îi pot arăta pe hartă.

De exemplu, știai cât are cel mai înalt punct din lume? Și vorbim despre Everest. După care, ne fură peisajul, ia uite cât e China de mare. E un continent? Nu, face parte din continentul Asia. Ia uite ce alte continente mai sunt.

A doua zi, știai cât are cel mai adânc loc din lume? Unde crezi că se află? Și uite așa, din una-n alta, petrecem 10-15 min vorbind despre aceste subiecte, uitându-ne pe harta de pe perete.

Ideea mi-a venit spontan, auzind o știre la radio despre Everest. Și am căutat pe hartă, împreună, în ce țară este muntele. Moment în care ea a spus că îi place să îi arăt chestii pe hartă. Așa că m-am legat de ceva care este distractiv pentru ea, ceva care a ales și care-mi face și mie plăcere, pentru că învăț și eu lucruri noi.

Pregătesc un concurs de întrebări și răspunsuri rapide, pe care să-l jucăm 10-15 min, în mașină, pe drumul spre școală. Adunări, înmulțiri, cuvinte în engleză, funcții de propoziție, scurte reguli de mate…cât să se antreneze în mod distractiv ca să eficientizeze ritmul lent care a dus-o către greu.

Adaptez ideile la programul nostru deja existent. Am mai încercat să-mi propun să facem chestii în plus și nu ne-a ieșit, ceea ce mă frustra și mă ducea doar spre învinovățire. Profit de orarul pe care deja îl avem. În care petrecem oricum timp berechet în mașină.

Orice idee o verific cu ea, o las să aleagă, o cosmetizăm împreună, o încercăm dacă funcționează. Dacă nu, alta la rând. Inspirația vine după ce m-am centrat în nevoi (de contribuție, de susținere, de conectare cu fiica mea, de încredere, de a oferi alegere).

Cu aceste strategii care s-au născut organic, adresăm mai multe paliere:

  • Emoțional – cred ca este nevoie de conectare, de susținere și de siguranță ca să poți să asimilezi cunoștințe și să-ți și placă să o faci. Așa că întărim împlinirea acestor nevoi.
  • Antrenarea mușchiului atenției – prin practică și ducerea conștientă a atenției către școală
  • Reziliență la greu și la efort

Vom vedea ce iese și cum se transformă acest greu. Până atunci, sunt convinsă că este o experiență din care deja rămânem cu ceva. Ea cu susținere și îndrumare blândă să nu renunțe la greu, eu cu vindecarea părților din mine care să-mi permită să îi fiu alături, cu încredere, și să o las pe drumul ei. Nu să-l parcurg pentru ea.

Credit fotografii:

1. pictură Georgeta Răgălie

2. pictură Oana Răgălie

 

HAI SĂ VORBIM
Localizare
Fii conectat