RELAȚII ARMONIOASE

Ce îți spui când vorbești cu tine?

Ce îți spui când vorbești cu tine, în interiorul tău?

Cum sună vocea ta interioară?

Te cerți, te blamezi și te critici constant? Țipi la tine că nu ai făcut destul de bine? Sau, ai compasiune și blândețe, și îți vorbești precum a vorbi unei persoane foarte iubite?

Multă vreme, vocea mea interioară mi-a strigat în capul meu, pe diverse tonalități „nu ești destul de bună! Trebuie să faci tot mai mult!”.

Aceasta a luat diverse forme ale gândurilor și judecăților de sine, prin care mă criticam mereu pentru că nu fac destul ca să fiu…perfectă.

Orice ar însemna acest lucru. Pentru că este atât de abstract, încât habar nu aveam unde doresc să ajung, perfecțiunea mea neavând o definiție clară pentru mine.

Cert este că eram atât de prinsă în tot felul de gânduri de tip trebuie (trebuie să fac sport ca să fiu mai slabă, trebuie să citesc mai mult ca să fiu mai cultă, trebuie să lucrez mai mult ca să am abilități mai bune, trebuie să fiu o mamă mai bună, trebuie să fiu o soție mai atentă și mai conectată cu soțul meu, trebuie să fiu o prietenă mai grijulie, trebuie să fiu o fiică mai înțelegătoare și mai apropiată de părinți, trebuie să știu răspunsul la orice întrebare etc.). Aceste gânduri m-au motivat multă vreme și m-au ajutat să evoluez. Însă, de la un punct încolo, au început să mă încurce, să mă revolt, inconștient, împotriva lor și să ajung să nu mai fac nimic din tot ceea ce trebuie. Și să rămân prinsă în acest carusel al gândurilor și judecăților de sine, în acest cerc vicios care se auto-alimenta (trebuie să fac aia și ailaltă, mă revolt, nu vreau să le fac, apoi mă critic pentru că nu fac ceea ce trebuie…și de la capăt).

 

Prin toate aceste gânduri, eu îmi creasem un mecanism prin care urmăream să fiu văzută, acceptată, iubită, să primesc atenție, să aparțin. Așa credeam eu că voi obține toate acestea. Dacă voi fi destul de bună, în sfârșit nu mă voi mai simți singură în interiorul meu (pentru că în realitate nu eram singură) și nici neadecvată.

 

În fapt,  urmărirea perfecționismului este o armă contra vulnerabilității. Contra a nu mai simți emoții greu de dus precum rușinea, singurătatea, tristețea, durerea, anxietatea. Emoții care sunt firești, de altfel, și ele, la rândul lor corelate cu diverse gânduri. Însă, care, dacă nu sunt procesate și trăite la vremea lor, se adună acolo în interior, se fac ditamai guguloiul cu greutate, și ies la iveală, supurând mereu.

Brene Brown, cercetătoare a emoțiilor precum rușinea, și autoare de origine americană, scrie în cartea sa „Curajul de a fi vulnerabil”:

 În plus, în loc să ne aducă conectarea și apartenența pe care o urmărim, în goana după a fi perfecți, ne îndepărtează de acestea, pentru că nu ne lăsăm a fi văzuți cu tot ceea ce avem. Dorim să arătăm doar partea frumoasă și „iubibilă” din noi. Care nu este autentică și, mai degrabă îi îndepărtează pe ceilalți, decât să îi apropie. Pentru că nu se pot conecta cu ceea ce este dincolo de masca de fier a încercării de a fi perfect.

De curând, o persoană pe care o cunoșteam de câțiva ani din comunitatea de Comunicare Nonviolentă mi-a spus că, în sfârșit s-a putut conecta cu mine după ce a văzut și a auzit ceva foarte vulnerabil împărtășit de mine într-o întâlnire. Până atunci, simțisem că între noi există un zid de netrecut. După acest moment de vulnerabilitate și împărtășire, am simțit mai multă căldură și blândețe între noi, ca și cum am reușit să ne conectăm de la inimă la inimă.

 

O altă tonalitate a vocii prin care îmi spuneam în cap că „nu sunt destul de bună” îngâna ritmul comparațiilor. „Ia uite-i pe ceilalți ce pot să facă și eu nu reușesc. Eu nu sunt în stare de așa ceva, mai bine renunț”. Mă uitam în exteriorul meu și percepeam că multă lume face mult mai bine decât mine și probabil că mie îmi lipsește ceva, de nu-mi iese „succesul” la fel ca persoanelor pe care le admiram, cu invidie. Da, cu invidie, și nu ca sursă de inspirație, cum îmi plăceam să mă mint că mă uit la unul și la altul. Iar invidia era o emoție atât de rușinoasă pentru mine, încât multă vreme nu mi-am dat voie să recunosc că asta simt.

În 5 ani de căutări interioare, muncă de vindecare și de creștere personală, studiu și practică a Comunicării Nonviolente, a regresiei, a meditației, mișcării și respirației conștiente, am învățat, pas cu pas, să-mi ascult vocea interioară cu mai multă acceptare și compasiune. Ba chiar simt că tonul vocii și ceea ce îmi spun despre mine s-au îmblânzit.

Ce ajută ca să ne împrietenim cu vocea interioară?

Ce m-a ajutat cel mai mult în acest proces, care este încă în plină desfășurare, au fost:

  • Conectarea cu mine, cu emoțiile mele și identificarea nevoilor pe care încerc să mi le împlinesc, clipă de clipă.

Când îmi apare vocea critică, gândurile și judecățile prin care sunt, mai degrabă împotriva mea, decât de partea mea, mă opresc și le ascult.

Să mă opresc înseamnă a realiza că m-au luat iar pe sus gândurile acestea. Respir profund și îmi duc atenția în corp, să simt zonele care sunt în disconfort, tensionate, poate chiar dureroase. Cu ajutorul respirației profunde (în stomac, nu doar la nivelul pieptului) reușesc să fac o pauză a roții gândurilor care au apărut. Cobor cu atenția conștientă, de la nivelul minții (unde sunt gândurile) la nivelul corpului, a inimii, unde pot să simt ce se întâmplă cu mine în profunzime.

Apoi, mă ascult cu alte urechi: „Oare ce vor să-mi spună aceste gânduri?”

Iar răspunsul la această întrebare este de a-mi simți emoțiile care uneori sunt greu de dus și pe care încerc să mi le anesteziez prin acest vechi mecanism al gândurilor.

Cu alte cuvinte, când mă judec, mă critic sau mă evaluez, acestea sunt modalități prin care, din lumea mea interioară, vine un semnal că anumite nevoie importante ale mele, nu sunt împlinite.

Identificându-mi emoțiile și nevoile neîmplinite care stau în spatele gândurilor critice, deschid poarta conectării cu mine însămi. Și, prin această poartă, am acces la alegeri conștiente, înțeleg ce se întâmplă cu mine și devine din ce în ce mai ușor să găsesc soluții prin care să îmi împlinesc nevoile.

Ba mai mult, prin această poartă, cobor din minte, din cap, unde sunt prinsă în caruselul gândurilor care nu se mai termină, către inimă, către corp. Încep să mă simt vie și să accesez puterea interioară de a servi vieții, de a găsi împlinire și sens.

  • Împărtășirea trăirilor mele cu vulnerabilitate, unor oameni în care am încredere că mă pot asculta și primi cu tot ceea ce aduc.

Mulți ani am trăit cu credința că a mă arăta cu vulnerabilitate înseamnă a fi slabă, a nu fi puternică, de încredere sau responsabilă. Această credință vine, desigur, din alergarea după mitul perfecționismului.

După mult lucru cu mine, am început să mă îndoiesc de această credință și am îndrăznit să fac altfel decât îmi dicta ea. Fiind parte din comunitatea oamenilor pasionați de Comunicare Nonviolentă, alături de care am participat la diverse cursuri și programe, am găsit un spațiu de siguranță și de încredere în care să mă pot arăta cu tot ceea ce era în interiorul meu. Și să verbalizez ce se întâmplă cu mine. Să cer sprijin și suport. Să cer spațiu pentru a-mi împărtăși provocările interne, cu încredere că pot fi primită și privită cu empatie și înțelegere.

Am câteva persoane cu care am întâlniri de empatie recurente, unu la unu, în care ne ascultăm reciproc și ne privim prin lentila sentimentelor și a nevoilor pe care încercăm să ni le împlinim.

Astfel, mi-am creat un sistem de suport și de siguranță emoțională, la care știu că pot apela ori de câte ori, repornește caruselul gândurilor și cântecul lui „trebuie” și a lui „nu sunt destul de bună.”

Photos: sursă și prelucrare pe www.canva.com

HAI SĂ VORBIM
Localizare
Fii conectat