Am avut ocazia să stau la o vorbă tihnită cu fiecare dintre ei, eu fiind deschisă să văd cum e lumea din papucii acestor oameni. Și am aflat că acele comportamente care pe mine m-au iritat de-a lungul timpului, m-au îndepărtat sau m-au făcut să îi judec aspru pe acești oameni, provin din niște suferințe personale atât de adânci, încât doar acele comportamente „de blamat” le puteau proteja fragilitatea interioară.
Astfel că, după aceste interacțiuni pline de autenticitate și deschidere reciprocă, judecățile mele interioare la adresa lor, cât și respingerea pe care o simțeam pentru ei s-au transformat în pură compasiune, înțelegere și acceptare.
Înțelegere că nu este despre mine.
Atât de ușor îmi este să mă lasă prinsă în poveștile minții și să o iau personal, ca pe o respingere sau ca pe un abandon, atunci când celălalt nu se comportă așa cum mă aștept sau cum mi-aș dori. În fapt, această poveste de respingere se țese tot în jurul unor nevoi neîmplinite ale mele.
Nevoi care țipă în interiorul meu să le bag în seamă, iar țipătul lor iese la suprafață de multe ori sub forma judecăților și așteptărilor ca cealaltă persoană să mi le împlinească.
Atunci când îmi dau seama de aceste nevoi neîmplinite, care țipă tare de multă vreme, reușesc să-mi recapăt puterea personală. Pentru că nu depind de celălalt ca să facă una sau alta pentru mine. Pot și eu să am grijă de propriile nevoi, în primul rând spunându-i celeilalte persoane cum m-ar putea sprijini. Și să nu aștept să citească în stele ceea ce eu îmi doresc să facă sau de ce anume am nevoie.
În ultimul an, cam de fiecare dată când am re-intrat pe acest tipar de a-mi spune că sunt respinsă și abandonată și că celălalt e de vină m-am întors către mine însămi, să văd despre ce este vorba în profunzime. Cu creionul și jurnalul în mână sau vorbind cu o prietenă, mi-am descâlcit ițele tiparului meu adânc înrădăcinat, până când am reușit să îl parcurg mai ușor și mai lin.
De aici a venit deschiderea mea de a sta de vorbă cu aceste două persoane, care în trecut „mă făcuseră să sufăr” și mult amar am mai simțit, chipurile, alimentat de comportamentele lor. Am fost curioasă să aflu care le este, domle, povestea lor.
Și când am auzit cu ce povești interioare se confruntă și ei…păi cum să-i mai judec? Nu am fost și eu pe acolo, prin acele beciuri pline de monștri și de balauri? Nu am făcut și eu câte și mai câte „năzbâtii”, nu am lezat și eu cu acțiunile mele pe alții, doar din încercarea disperată de a-mi proteja fragilitatea, de a nu da drumul monștrilor din beci, de care-mi era atât de frică?
Și atunci, s-a deschis inima plină de compasiune, de acceptare și de conectare cu cealaltă persoană. Însoțite și de o mare recunoștință în fața autenticității și umanității noastre împărtășite.
CUM MI-AM DESCOPERIT PROPRIILE VALORI?
Astfel de valori doresc să cultiv în relațiile mele: autenticitatea, conexiunea sinceră, la bine și la greu, compasiunea, curiozitatea, empatia, respectul, încrederea. Probabil că asta ne dorim cu toții.
Întrebarea este: ce facem ca să întreținem vii aceste valori în viețile și în relațiile noastre?
După ce o bună parte din viața mea am trăit ca „o trestie în vânt” după valorile unuia și altuia, persoane pe care le investeam cu poziție de autoritate, din 2017 de când am descoperit Comunicarea Nonviolentă (CNV) și nevoile, am început să-mi găsesc și să-mi definesc valorile. Iar azi, pot spune că trăiesc, în majoritatea timpului, în integritate cu valorile și nevoile mele.
M-a ajutat mult să-mi pun sub lupă relațiile importante și să aflu ce contează cu adevărat în fiecare dintre ele. Majoritatea relațiilor s-au îmbunătățit. La unele relații pe care le credeam vitale, că nu pot trăi fără ele, am renunțat. Altele au venit și au plecat, ca în curgerea unui râu.
Pentru tine ce contează în relațiile tale? Cum trăiesc aceste valori în fiecare relație?